De ziua mea...

duminică, 26 septembrie 2010

26 Septembrie
De ziua mea îmi voi înalta ochii spre nemărginitul cer şi voi vorbi cu el,poate aşa mă va auzi şi îngerul meu...
De ziua mea,anul acesta va fi diferit,nimic nu va mai fi ca în anii trecuţi şi va lipsi ingredientul principal: veselia...
De ziua mea,îi voi simţi lipsa mai intens ca ieri şi mai puţin intens in comparaţie cu ziua de mâine...
De ziua mea voi primi în dar de la viaţă aceeaşi durere sufletească pe care o primesc de aproape un an, zilnic...
De ziua mea îmi va lipsi acel "La mulţi ani!"venit din partea lui...
De ziua mea îmbrăţişările şi cuvintele lui calde îmi vor lipsi poate mai mult ca niciodată...
De ziua mea,îmi doresc fericire,dar din păcate anul acesta,nu o voi avea!
De ziua mea voi fi cu el,îi voi duce flori şi vom sta împreună despărţiţi însă de pământul mult,greu,negru,apăsător şi rece...
De ziua mea,voi sta cu el,privindu-i chipul pe crucea mormântului rece...

16 gânduri:

Anonim spunea...

Buna. Ma regasesc in cuvintele tale pt ca am trecut printr-o tragedie asemenea tie. Avem unele chestii in comun:un inger pazitor,faptul ca eu sunt pe 16sept si tradarea din partea anumitor persoane "perfecte". Te apreciez si te felicit ca ai avut vointa sa treci peste durerea suferita...

SunShine spunea...

@Anonim: Buna!Imi pare rau ca te regasesti in cuvintele mele pentru ca stiu cat de dureros este.Iti inteleg durerea.Iti multumesc din tot sufletul pentru apreciere si iti doresc multa putere.>:d<

Laura spunea...

Stii foarte bine ca iti trebuie multa putere sa treci peste... Eu una nu imi mai gasesc forta care o aveam inainte... Nu mai sunt fata puternica de alta data... As vrea sa stiu daca exista o reteta a uitarii..sau macar a alinarii... Dar sunt constienta ca numai ingerii nostrii ne pot da puterea de care avem nevoie...

SunShine spunea...

@Laura: Te inteleg perfect.Nici eu nu mai sunt la fel ca inainte.Impreuna cu el a plecat si pofta mea de viata.In clipa in care medicii au spus ca a decedat,am simtit cum puterile mele se diminueaza.In clipa aceea imi doream sa mor si eu,sa parasesc aceasta lume alaturi de el.Pe moment nu m-am mai gandit la cei din jurul meu si la durerea pe care le-o provocam daca faceam un gest necugetat.Forta de a merge inainte,chiar si asa cu inima zdrobita mi-am gasit-o gandindu-ma la el.Mi-am zis mie ca trebuie sa fiu tare si sa fac tot ceea ce el nu a mai putut sa faca.Eu ii voi duce toate treburile la bun sfarsit.Se spune ca timpul vindeca orice rana,dar eu nu cred acest lucru.Timpul nu face altceva decat sa-mi mareasca dorinta de a-l revedea,de a vorbi cu el,de a ne bucura de viata impreuna...Amintirea lui va ramane vesnic vie.Ai spus tu ceva de o reteta a uitarii,ei bine nu cred ca iti doresti sa-l uiti ci iti doresti sa suferi mai putin,caci suferinta asta practic te distruge,te lasa fara forta de a merge inainte asa cum faceai alta data.Pentru mine,fiecare vis in care imi apare reprezinta o doza de energie si de fericire.Ma bucur nespus de mult sa fiu alaturi de el,chiar daca numai in vise...Ingerii nostri cu siguranta ne privesc de sus si isi doresc sa fim puternice si sa zambim.Eu chiar simt ca ingerasul meu ma ajuta de acolo de unde este.Ai grija de tine draga Laura.Imi pare rau ca suferi.Stiu cat de tare te doare sufletul atunci cand pierzi un suflet drag si din pacate pentru durerea sufleteasca nu exista nici un medicament.Imi cer scuze ca ti-am raspuns cu intarziere,dar unele probleme mi-au rapit tot timpul.Te mai astept sa-mi mai scrii si iti voi raspunde cu drag.>:D<

Laura spunea...

Nu m-am exprimat corect in legatura cu uitarea... Chiar daca mi-as dori sa uit...nu as avea cum.Durerea asta ma termina.Eu,care eram o persoana puternica,o fata care s-a maturizat mult prea devreme din cauza celor din jur si a persoanelor care mi-au facut rau... Dar nu credeam niciodata ca voi deveni cea care sunt azi:Fata care plange cu zambetul pe buze.Pt ca numai cand sunt singura ma manifest si plang,si tip si il rog sa imi apara in fata,sa imi dea mesaj sa ma duc la el sa il vad... Dar asta nu se va intampla.. Asa cum ai zis si tu,doar in vis mai sunt langa el..si doar in vis mai pot vorbi cu el.Ma bucur ca in vis sunt constienta de tot ce se intampla.Incep sa cred ca exista o legatura intre noi,cei de pe pamant,si ei,persoanele din alta lume... Ma bucur ca te-am gasit si ca putem vorbi...ca pt mmine esti un exemplu.SPer ca intr`o zi sa imi revin si eu.Sa invat din nou sa zambesc din suflet...Te pup si iti doresc multa sanatate...ca asta e cea mai importanta. SI hai sa luptam si pt ingerii nostrii.. Merita!:)

SunShine spunea...

@Laura: Ma regasesc in cuvintele tale...Viata mi-a grabit maturizarea,diversele probleme nu mi-au permis sa fiu tot timpul "copil".In ultima vreme in spatele fiecarui zambet se ascundea multa tristete in suflet.Zambeam,dar sufletul meu adesea plangea.La fel ca si tine,in momentele in care sunt singura imi manifest durerea.De multe ori adorm plangand,gandindu-ma la ingerul meu.Mi-e greu fara el si mi se pare ca traiesc un cosmar,dar lupt cu mine si cu soarta.Nu vreau sa ma mai las prada durerii si tristetii.Am norocul de a avea cativa oameni dragi ce-mi dau puterea de a merge mai departe.Peste pierderea lui nu voi putea trece niciodata cu adevarat,dar incerc in limitele posibile sa ma bucur de viata.Tristetea ma cuprinde de fiecare data cand ma gandesc ca el nu mai vine,ca eu nu-l mai strang in brate...Iti impartasesc parerea atunci cand spui ca exista o legatura intre noi,cei de pe pamant si cei trecuti in nefiinta.De multe ori l-am simtit aproape de mine si am simtit cum ma ajuta de acolo de Sus.In primele zile dupa decesul lui simteam cum sunt mangaiata pe chip si desi pentru unii poate suna bizar,eu sunt sigura ca era el.
Sper sa iti regasesti in adancul sufletului spiritul de luptatoare.Gandeste-te ca ingerului tau nu ii place sa fii trista.:-) Pentru mine e o placere sa vorbesc cu tine,desi discutam lucruri triste...Te mai astept sa scrii aici in coltul meu de suflet:)Iti multumesc pentru cuvintele frumoase.Multa sanatate tie si celor dragi tie.Te pup si te imbratisez calduros.
Cu drag Diana,colega ta in lupta pentru ingerii nostri.

Laura spunea...

Imi cer scuze pt intarziere si ca au trecut atatea zile fara sa mai scriu,dar am fost prinsa cu multe alte chestii care m-au impiedicat sa mai intru pe net. Starea mea psihica e ..deplorabila! Simt ca ma scufund intr-un intuneric...negru.Ca numai zaresc nici un fel de lumina care sa ma scoata din bezna asta cumplita in care ma aflu. Peste 2 zile se vor implini 7 luni de cand ingerul meu are aripi,de cand nu ii mai simt respiratia,de cand nu ii mai aud soaptele.Imi e un dor cumplit si simt ca innebunesc cand formez nr lui si aud robotul... Cand ma uit la poza lui si decat imi zambeste.Simt ca innebunesc! Simt ca numai am forta sa rezist fara el! Pana si in vis a inceput sa ma certe ca imi caut disperata sicriu si nu gasesc... Visul asta ma macina de cateva zile:sunt cu el de mana si imi caut sicriu.Dar toate sunt urate si nu imi aleg nici unu si el tipa la mine ca sa incetez,sa numai caut,ca imi caut degeaba,ca desi poate imi va fi bine,el nu vrea asta! Sunt disperata! In mai putin de 3 luni voi incepe Bacalaureatul. In starea asta,nu voi reusi sa fac nimic. Spune-mi ce sa fac sa imi revin ca numai pot!Sunt disperata!

SunShine spunea...

@Draga Laura.Intai de toate iti trimit o imbratisare,fie ea si virtuala.
Citesc ceea ce ai scris tu aici si ma regasesc in mare parte din cuvintele tale.Pe zi ce trece totul devine mai negru in jurul meu,totul devine mai trist...Dorul imi macina sufletul si ma poarta cu gandurile departe…In ultima perioada am trecut prin niste momente dificile si toata aceasta situatie m-a facut sa ii simt lipsa si mai tare.Aveam nevoie de o imbratisare venita de la el,de o mangaiere,vroiam sa il aud cum imi spune”Va fi bine,trecem noi si peste asta…”,dar toate asteptarile mele erau in zadar.Ma privea din numeroasele poze asezate in camera mea,zambea si atat.Ochii imi erau plini de lacrimi,iar el nu era langa mine sa mi le stearga.Sufletul mi-e zdrobit de durere,iar lipsa lui face aceasta durere de mii de ori mai mare.Incerc sa imi stapanesc durerea si sa merg mai departe.E greu,foarte greu.Uneori reusesc sa accept realitatea,dar de cele mai multe ori gandindu-ma ca el nu mai vine niciodata,fiori de teama imi patrund in suflet,iar disperarea isi face simtita prezenta.Mi-e greu sa ma impac cu gandul ca nu mai vine,ca nimic nu va mai fi ca alta data…De o perioada nu am mai mers la cimitir,pentru ca reprezinta o adevarata tortura pentru mine sa stiu ca e la doi metri sub pamant,ca practic e la doi metri distanta,ca ne desparte o distanta atat de mica,dar in acelas timp atat de mare...Nu suport sa ii vad numele scris pe o cruce…
Iti inteleg disperarea.Si eu sunt eleva in clasa a 12 a.Urmeaza BAC-ul in scurt timp.Ar trebui ca toate gandurile si toata atentia mea sa fie indreptate spre studiu,dar multele probleme nu ma lasa in pace.De acest examen depinde o parte din viitorul meu.Mi-am facut multe planuri si sper sa imi adun toate puterile pentru a trece cu bine peste acest examen.
Mi-as dori din tot sufletul sa te pot ajuta cu un sfat,cu ceva sa iti revii,dar sincer nu cred ca sunt in stare,insa iti spun cum procedez eu.Ma gandesc ca trebuie sa lupt,ca el de acolo de Sus ma vede si ca ar fi dezamagit sa ma vada infranta de probleme.Trebuie sa accept aceasta lovitura data de viata si trebuie sa merg inaite.Asta imi repet zilnic.Stiu ca e usor de spus,dar mai greu de aplicat…Nu uita ca el iti este aproape spiritual.Tu nu il vezi,dar el e langa tine.Trebuie sa fim puternice!Ar fi asa de bine ca aceasta”putere”sa se gaseasca la magazin,mi-as cumpara si eu cateva doze pentru ca am atat de mare nevoie…
Imi cer scuze ca nu iti pot oferi o solutie concreta pentru problemele tale,insa sa stii ca de fiecare data cand vrei sa imi spui ceva,eu sunt alaturi de tine cu un raspuns.Ai grija de tine.Multa putere iti doresc.

Laura spunea...

Acum un an,toate prietenele apelau la mine sa le ajut cu sfaturi.Eram cea mai buna prietena a lor.Stiam sa le dau sfaturi in asa fel incat sa le ajut.Pe cand acum,numai sunt in stare sa ma ajut nici pe mine!Sunt terminata psihic! Incep sa observ ca toate prietenele mele sunt niste ...tarfe! Care se vand pt bani.Rautatea e la ordinea zilei in viata lor si nu gasesc puterea si sprijinul sa imi revin.In fiecare zi ma trezesc cu gandul "Azi va fi mai bine!",dar cand pun capul pe perna,ma apuca dorul,toate gandurile mele se pun cap la cap si realizez ca sunt singura intr-o lupta cu mine!Prietenele mele s-au transformat in dusmani!Cand trebuiau sa imi fie aproape! Nu am nici un sprijin,nici un motiv sa imi revin!Ma lupt cu amintirile,cu dorul asta imens care ma chinuie ingrozitor! Stiu ca ingerul meu e suparat pe mine.Imi arata asta si in vis prin atitudinea lui! Dar nu pot sa imi revin! Mi-e imposibil sa ma uit la poze,la filmulete cu el si sa ma gandesc ca nu il voi mai vedea niciodata,nu il voi mai auzi,nu il voi mai simti... E groaznic!Asa cum ziceai si tu,cimitirul imi da fiori!Dar am observat ca de fiecare data cand ma duc la el,iese soarele! E o chestie ciudata!!Oricat de innorat ar fi afara,mereu iese o raza de soare. Si cand plec...se intuneca! Chestia asta nu o pot intelege! Oare vom reusi vreodata sa ne impacam cu ideea ca ei numai sunt printre noi? ca nu ii vom mai simti? ca nu ii vom mai vedea?:-< Te pup. Semnat: Prietena ta cu ganduri comune...

SunShine spunea...

Draga Laura…Eu am o vorba si anume”Cei care azi nu imi mai sunt prieteni,inseamna ca nici ieri nu mi-au fost prieteni cu adevarat.”Din pacate lumea e plina de persoane false.Si eu am avut ghinionu de a numi „prieteni”niste persoane ce mai tarziu m-au dezamagit,insa am luat totul drept o lectie de viata si am mers mai departe.Mi-am facut curatenie in suflet si am pastrat doar oameni ce-si merita locul in inima mea.Amici am multi,prieteni adevarati doar cativa.Cuvantul „prietenie”este sfant pentru mine si nu-l pot asocia cu oricine.Am norocul de a avea niste prieteni minunati.In toata aceasta perioada am avut norocul de a-i avea aproape de sufletul meu.Conteaza mult atunci cand ai langa tine o persoana careia chiar ii pasa de tine,care incearca din rasputeri sa faca TOTUL pentru a iti ridica moralul,pentru a iti aduce un zambet pe chip.
E trist ca acele persoane(scuza-ma dar nu le pot numi”prieteni”) au uitat ca tu le-ai fost aproape in momentele dificile.Urat din partea lor.In astfel de momente sprijinul lor ti-ar fi fost de un real folos…Pierderea unei persoane dragi e o mare lovitura,un mare chin,o tortura sufleteasca,iar fiecare gest sincer venit din partea cuiva valoreaza mult!
Nu stiu daca vom reusi vreo data sa ne impacam cu gandul ca nu mai sunt printre noi…Eu una,nu pot sa accept realitatea.Doare mult prea tare,iar aceasta durere sufleteasca e cea mai groaznica durere.Trebuie,e greu,dar trebuie sa incercam sa mergem inainte.Trebuie sa facem asta pentru noi,pentru cei dragi ce se afla inca printre noi,dar si pentru ingerii nostri.Incearca sa fii tare,ingerul tau asta isi doreste.Nu ii place sa te vada trista si sa stie ca nu poate face nimic pentru tine.Acum nu te mai poate face sa zambesti,asa cum facea cand traia si acest lucru il intristeaza.Visele,tot ceea ce se intampla atunci cand mergi la cimitir sunt semne de la el.Este langa tine,desi intr-o alta forma…
Ai grija de tine.Multa putere>:D<Bafta la invatat pentru BAC;))Te mai astept la mine pe blog,ori de cate ori vrei sa mai vorbim.Te pup!

Laura spunea...

Mi-ar fi fost de mare ajutor persoanele pe care le-am crezut "prietenele mele".Dar in viata,toti suntem dezamagiti de persoanele la care nu ne asteptam! Acum 5minute mi-am dat seama ca eu mai am o pereche de parinti: parintii lui! Care mi-au fost mereu alaturi,inca de cand el era pe patul de spital si eu am fost alaturi de ei.Mama lui e mama mea,prietena mea,sora mea si cea mai buna prietena a mea.. Sincer,in dansa am gasit mama pe care mi-o doream.Mama mea e o femeie buna.Dar din cauza tatalui,comunist convins,relatia mea cu ea nu e foarte apropiata si asta nu e bine. Pentru ca mama ar fi fost un enorm ajutor in lupta asta a mea cu mine.Mi-e enorm de greu sa lupt singura,sa imi ascund lacrimile de ai mei.Ei nu stiu ca mie imi e greu.Ei ma stiu o fata puternica,ce lupta pentru a fi fericita.Poate ar avea un soc daca ar afla ca fata aia puternica numai exista... Ii multumesc ingerului meu ca imi da ocazia sa fiu fericita cu parintii lui,sa traiasca el prin mine.In vise ma roaga sa fiu alaturi de ai lui,sa nu o las singura pe mami,sa vorbesc cu tati... Am invatat de la viata,ca o vorba buna,e ca un fel de medicament,un pansament pt suflet.Exact de asta am nevoie si mereu gasesc asta la ei,la parintii mei "adoptivi"... Ei imi dau putere sa lupt si sincer,pt ei lupt. I-am promis ingerasului meu ca voi alaturi de parintii lui..si asta voi face. Mama lui e motivul principal pt care eu sunt in viata.Nu vreau sa imi dezamagesc ingerasul.Vreau sa ma tin de promisiune si o voi face.Trebuie sa invatam,toti,sa apreciem ce ni se ofera,chiar daca nu e 100% al nostru.Si cate odata sa punem fericirea celor ce chiar au nevoie de un motiv de fericire,mai presus de fericirea noastra...

SunShine spunea...

@Laura:Ma bucur ca ai o relatie frumoasa cu parintii ingerului tau.Probabil prin tine,ei isi simt copilul aproape.E greu sa iti ascunzi lacrimile,stiu asta din proprie experienta.Eu incerc sa ma abtin si sa fiu de tare de fata cu mama pentru ca stiu ca si ea sufera.Tot timpul incerc sa fiu tare de fata cu toata lumea.Ce e in sufletul meu stiu doar eu.Fiecare zi e un chin,insa incerc sa ma bucur de prezenta celor ce inca mai sunt pe acest pamant.Ai dreptate,o vorba buna,o vorba venita din suflet este asemenea unui medicament pentru ranile sufletului.Poate acea vorba nu vindeca,dar macar alina durerea.Am fost slaba in momentul in care s-a pronuntat decesul.Eu speram pana in ultima clipa ca va fi bine,ca isi va reveni.Nu imi puteam imagina ca soarta e asa dura.In acele clipe vroiam sa mor si eu,sa plec odata cu el.Am gandit egoist,nu m-am gandit la durerea pe care as fi provocat-o celor dragi.Ma bucur ca am avut alaturi persoane ce m-au sprijint moral.Niciodata nu ii voi uita pe oamenii ce mi-au fost alaturi.Am fost placut surprinsa atunci cand ii vedeam alaturi.Nu ma asteptam.Ma bucur ca m-am oprit la timp si ca nu am facut o fapta necugetata.Nu pot sa spun ca nu imi doresc uneori sa fiu alaturi de ingerasul meu,dar moartea nu e o solutie.Inchei prin a sustine ceea ce ai spus tu in ultima proprozitie.In ultima vreme am pus fericirea celor dragi mie,mai presus de propria-mi fericire si nu imi pare rau,caci am facut totul din dragoste…Numai bine iti doresc!Ai grija de tine si multa putere de lupta sa ai!

Laura spunea...

Daca ar fi dupa mine si dupa dorinta de a-l revedea,as renunta si acum la tot si m-as duce la el! Dar asa cum ai zis si tu:as provoca o alta mare durere in randul familiei si celor care chiar tin la mine si nu in ultimul rand,parintilor lui.Caci asa cum ti-ai imaginat,parintii lui au gasit in mine o parte din el,din unicul lor copil,care i-a parasit mult prea devreme,pe nepregatite.A fost totul foarte rapid.Dupa o lupta grea,timp de 3 ani cu o boala necrutatoare, totul se linistise.Dar de fapt era linistea dinaintea dezastrului.A fost totul precum o bomba,aruncata brusc intr-o multime de oameni pe care i-a schilodit,in cazul nostru ne-a distrus sufletul,iar el a fost singurul care nu a supravietuit.Si cum o vorba din popor spune ca "O minune nu tine mai mult de 3 zile",la noi au fost 3...3 ani. Cifra "magica" 3,cum si decesul lui a fost pe data de 13,vineri 13.Urasc cifra 3!

SunShine spunea...

Laura,in primul rand imi cer scuze pentru intarzierea raspunsului,insa am avut unele probleme...Iti inteleg dorinta de a-l revedea,traiesc si eu zi de zi cu aceeasi dorinta..
Totul s-a intamplat si in cazul meu cu o rapiditate de nedescris...Nici in cel mai urat cosmar nu mi-as fi putut imagina ca se va intampla asa ceva...Regret ca nu am fost alaturi de el in ultimele clipe de viata...As fi avut atatea sa ii mai spun...Cand am intrat in casa si l-am vazut in pat,o lacrima i-a curs pe chip si de atunci tacere...Am ramas cu o multime de regrete si cu inima zdrobita...

Laura spunea...

E greu. Chiar si atunci cand pierdem un obiect,suferim. Dar cand pierdem un suflet,o persoana iubita,durerea imensa,iar rana care ramane,in loc sa se cicatrizeze,mai rau sangereaza... Iti doresc multa sanatate si putere de lupta. Hai sa ridicam capul si sa demonstram lumii ca putem sa ne ridicam,desi ei ar vrea sa ne vada la pamant. Hai sa nu ne dezamagim ingerii!

SunShine spunea...

Laura:Sunt genu de persoana ce se ataseaza de fiecare obiect si asa cum ai spus si tu,imi pare rau cand pierd ceva.Un obiect poate fi inlocuit totusi cu un altu identic,dar un sufelt special nu poate fi inlocuit cu atata usurinta...Mi s-a spus de multe ori ca timpul vindeca ranile,ei bine,din punctul meu de vedere timpul doar trece,nu vindeca nimic...Si sa zicem ca poate rana se vindeca ea intr-o oarecare masura,dar cicatricea ramane...Capu sus draga mea!Ai grija de tine!Mult succes in tot ceea ce iti propui sa faci!