Dragul meu inger....

Stau si ma intreb oare de ce viata e nedreapta?De ce ni-i rapeste pe cei dragi?De ce unii din noi avem parte de fericire"cu portia"?De ce fiecare zi trebuie sa fie mai trista decat precedenta?De ce?Am atatea"de ce-uri"in cap incat nici nu pot sa-mi fac ordine in ganduri si sa le enumar..Sunt dezamagita..Mi-e dor de viata mea de dinainte...Mi-e dor de fericire..Mi-e dor sa ma trezesc cu zambetul pe buze..Acum dimineata perna e uda de lacrimi,iar ochii imi sunt rosii... Imi e atat de dor de ceea ce era inainte,imi e dor sa zambesc,sa simt ca pot zbura,sa simt ca traiesc...Imi caut cu disperare pofta de viata in adancul sufletului.Am mare nevoie de ea,dar nu o gasesc...A disparut o data cu ingerul meu pazitor...Sper ca macar ea sa reapara,macar o parte minuscula din ea,caci ingerul meu nu va mai reveni niciodata...Degeaba imi doresc asta cu ardoare,degeaba implor divinitatea,degeaba mai sper,degeaba visez,degeaba...Ingerul meu a plecat la alti ingeri...Stiu ca ma vegheaza de  sus,dar nu e de ajuns...Am nevoie de el aici,pe pamant... Stiu din pacate ca doar in vis ma va mai imbratisa asa cum o facea inainte,doar in vis ma va mai alinta si va glumi cu mine...Doar in vis vom mai fi impreuna formand fericirea deplina....Doare  atat de tare...Golul  lasat in suflet e imens....Acum e plin de lacrimi...Si stiu ca si tu,draga ingerule ti-ai fi dorit sa fii aici,stiu ca nu ai vrut sa pleci,stiu ca tu ai luptat cu moartea cat ai putut de mult,stiu ca regreti ca nu esti aici,stiu ca iti pare rau ca ai plecat atat de devreme,stiu ca mai aveai atat de multe planuri ce au ramas doar la stadiul de planuri din nefericire,stiu ca asta te doare.....Stiu ca iti lipseste viata de aici,stiu ca iti lipsim..Stiu ca ne iubesti...
Te rog ca la noapte sa vii,sa nu intarzii,am sa ma culc devreme si eventual o sa iau si niste somnifere pentru a fi sigura ca voi dormi mult...Te astept in visul meu pentru a retrai acele clipe feerice de basm din perioada cand ne bucuram impreuna de viata...Abia astept...Din pacate doar in vis ne putem intalni...Visul e acum lumea noastra...TE IUBESC MULT!!!!!!!Am atatea sa iti spun...Am nevoie de sfaturile tale  si de glumele tale...Sper sa avem timp sa facem tot ce mi-am propus!!!!!!!!!!Dragul meu inger...te iubesc!!!!!!!!

Vis...

O adiere calda de vant,a adus langa mine o foaie ce mi-a atras atentia pentru ca era foarte frumos colorata in culorile curcubeului si avea forma unui fluturas.
Nu am ezitat si l-am citit...Era scris cu litere aurite....Razele soarelui il faceau sa straluceasca asemenea celor mai pretioase bijuterii.Scria ca sunt fericita castigatoare a unui medalion miraculos ce imi poate oferi sansa de a "modela"pe cineva dupa bunul meu plac pentru a face din aceasta o persoana demna de titulatura"cel mai bun prieten"....Am zambit si am lasat foita acolo...nu aveam nevoie de ea...Poate ii va fi de folos altcuiva....Eu sunt fericita!!!Am o prietena draga pe care o iubesc din tot sufletul!!!E cea mai buna prietena din lume...Imi e sora,inger pazitor....e totul...
Apoi am auzit cantecul celor de la HI-Q: "Buna dimineata,te iubesc...."A fost doar un vis.Uneori se intampla sa regret ca visele nu devin realitate,dar de data asta nu regret nimic pentru ca nu e cazul...Nu am nevoie de nici un efect miraculos.Am cea mai buna prietena din intreg Universul!!!

Suflet de vanzare!!!

Vand...nu,defapt nu vand ci fac cadou unei persoane interesate sufletul meu.E plin de tristete si de durere garantata si nelimitata.Cei interesati sunt rugati sa ma contacteze cat mai urgent pentru ca imi doresc foarte tare sa se sfarseasca odata chinul meu.Nu prea mai pot...Si din pacate pentru aceasta imensa durere nu exista nici pastile,nici antidot.Va spun din proprie experienta ca durerea sufleteasca e foarte greu de suportat si doare mai tare decat orice alta durere.Si ca bonus ve-ti primi multe amintiri ce au lasat urme si rani adanci...Ma gasiti in tara Chinului,in orasul Durerii,pe strada Tristetii,la numarul infinit de lacrimi....

Iluzii distruse,de mult apuse...

E atat de mult fum...Acest fum greu e rezultatul faptului ca le-am dat foc tuturor iluziilor mele...A fost o decizie grea...M-am gandit mult,dar dupa multe ore pierdute am ajuns la concluzia ca e mai bine sa renunt la ele si sa nu ma mai amagesc.Iluziile mele erau atat de frumoase...Atunci cand au inceput sa-mi arda in suflet,ochii mei au vrut cu orice pret sa stinga focul...Au curs multe lacrimi in timp ce iluziile mele se distrugeu una cate una...Lacrimile desi erau multe,au fost incapabile sa stinga focul ce era alimentat cu tristete...Si totusi o iluzie a reusit sa scape din valvataie...Se ascunsese bine...Era atat de mica incat cel mai ascuns coltisor din sufletul meu i-a fost de ajutor...Iluzia aia mica imi soptea cu o voce aproape sfarsita si usor tremuranda:"Nu plange,nu ma alunga,speranta moare ultima..."Pana azi,ma inecam intr-o mare de iluzii,iar acum incerc sa vad drumul cel bun si sa ies din fum.

Soare cand apari tu oare???

E gri totu-n jurul meu,

Un gri inchis intunecat

Demn de un suflet intristat.

Un suflet trist ,

Greu incercat,

Dar totusi un suflet curat...

Stau si ma intreb plangand

Oare cand am sa si rad?!

Oare cand va inceta,

Oare cand se va incheia

Tristetea din inima mea?!

Oare cu ce am gresit,

De-s asa aspru pedepsit?

Nu am si eu dreptul oare,

La o zi cu-n pic de soare?

Cu un pic de soare zambitor

Ce sa distruga nor cu nor?

Pe scena sumbra a vietii mele.

Soarele n-a rasarit de mult

S-a ascuns dupa un nor.

E nepasator...

Nu-i pasa de tristetea mea,

De soarta cruda,soarta grea.

De ce nu vrea oare

Sa-i dea un pic de culoare?

De  ce atatea non-culori?

Vreu o viata-n culori calde de flori.

Ti-a trecut sfertul de ora....

A trecut sfertul de ora in care ai incercat cu dulcegarii si vorbe frumoase sa-mi arati ce persoana buna esti tu...
Te-am lasat sa vorbesti,nu te-am intrerupt pana la al tau ultim cuvant....Cu 15 minute de vorbe fara rost,cum crezi tu ca poti indrepta tot ce a fost???15 minute de vorbe suave,dulci,magulitoare,chiar crezi tu ca ma vor face sa uit momentele in care m-ai dezamagit???Sunt sigura ca nici macar tu nu crezi ceea ce spui....Tot ce a fost,a fost,acum e prea tarziu ,chiar nu mai are rost...
Nu mai vreau,m-am saturat de un infinit de vorbe goale fara efect.Eu am viata mea,tu o ai pe a ta ,merg pe drumul meu,mergi pe drumul tau,nu exisat"noi".
TIC-TAC-TIC-TAC cele 15 minute s-au epuizat....pa pa!!!

De ce?Oare asa sa fie???

Multe persoane mi-au spus atunci cand practic eram la pamant,trista si foarte deprimata ca toate problemele vor face din mine o persoana mai puternica,ca in viitor va fi mai bine.Dar de ce sa sufar acum, pentru a-mi fi mai bine in viitor???De ce trebuie neaparat sa sufar???Nu as putea sa fiu fericita fara a mai parcurge un lung drum plin de suferinte,deziluzii,dezamagiri...?Nu mi se pare corect sa nu am parte de momente fericite fara ca acestea sa fie precedate de durere si tristete.Apoi oricum ar fi,fericirea nu mai e deplina,pentru ca desi tristetea "a plecat",in urma ei au ramas urme...rani adanci si amintiri ce nu prea pot fi uitate....Poate amnezia ar fi o solutie pentru uitarea problemelor si gasirea fericirii depline...Sau poate nu...Nici nu stiu...Incerc sa lupt si sa alung norii negri,dar obosesc si sunt tot mai slabita,nu mai puternica,asa cum spun unii ca ar trebui sa fiu...Si aici nu e vorba de vointa...

Tristete...

O imensa tristete imi inunda fiecare colt de suflet...Incerc sa raman la suprafata si sa nu ma inec intr-o mare de lacrimi...Incerc sa ma agat de un colac de salvare numit "speranta" dar imi este din ce in ce mai greu...Simt cum incetul cu incetul,vointa imi paraseste trupul,iar eu raman secata de puteri...Ma agat cu greu de acel colac de salvare si plutesc la suprafata,desi simt cum curentii de vant ai vietii ma forteaza sa renunt la speranta,totusi nu vreau sa renunt asa usor...nu pot sa renunt,nu sunt o lasa...sau sunt?!Nici nu mai stiu ce sunt acum cu adevarat...stiu doar ca nu mai sunt persoana ce eram inainte,stiu ca zambetul ce era vesnic prezent pe chipul meu acum e vesnic absent,stiu ca ma doare sufletul foarte tare,stiu ca nimic nu va mai fi ca inainte...stiu..stiu ca trebuie sa lupt...nu pot renunta asa usor...trebuie sa fiu mai puternica decat orice lucru ce inceraca sa ma doboare cu orice pret....si mai presus de orice ,stiu ca trebuie sa lupt cu mine si cu gandurile mele negre,trebuie sa lupt cu viata si sa imi accept soarta...

In asteptarea rasaritului...

Ploua fara incetare in sufletul meu...Ploua cu lacrimi multe si reci...cu timpul,observ ca ploaia e mai redusa in intesitate si stiu ca acest lucru se datoreaza faptului ca izvorul sufletului meu a secat...Sper ca dupa aceste ploi ,pe bolta sufletui meu sa rasara soarele si sa-mi lumineze calea...sa-mi arate drumul corect,drumul spre fericire,drumul spre viata..mai bine zis drumul spre adevarata viata,caci ceea ce am trait in ultimul timp nu prea poate fi numit cu adevarat viata de om...Am trait asemenea unui robot...Parca eram programata sa respir,sa mananc ,sa desfasor anumite activitati cotidiene...In ultimul timp doar m-am prefacut ca traiesc ,caci eu eram in mare proportie lipsita de viata... Jucam rolul unui om,cand eu eram defapt doar o umbra...Acum imi pun mare speranta in rasaritul soarelui..Sper ca razele lui ma vor lumina si voi iesi din acest labirint al tristetii,sper sa regasesc drumul spre fericire,sper sa-mi regasesc sufletul,sper sa-mi regasesc viata...

Visand cu ochii larg deschisi...

Visele nu devin mereu realitate,dar asta inseamna ca nu avem voie sa visam???Poate pur si simplu,un vis visat cu ochii deschisi iti poate oferi o stare de bine gandindu-te la cat de frumos ar fi ca micul sau maretul tau vis sa devina realitate....Cu totii cred ca visam si atunci cand nu dormim...Visam la diferie lucruri si ne imaginam cum ar fi sa se intample cu adevarat.Visam atunci cand suntem mici ,la ceea ce vom fi peste ani cand vom avea jobul dorit,familia perfecta si multe altele....Depinde la ce visam...in unele cazuri cand in mare proportie depinde de noi,putem transforma frumosul vis in realiate...Eu sunt de parere ca e bine sa visam,dar sa avem grija ce si cat visam pentru a evita mai tarziu sa fim dezamagiti....Sa nu ne multumim doar cu visatul si sa ne dam toata silinta pentru a transforma visele in realitate pentru a avea o viata de vis!!!



P.S:sper ca visele mele sa devina realitate....

Sa zambim cand sufletul ne plange???

  De multe ori ni se intampla sa fim tristi,sa ne supere ceva sau cineva si desi ne doare extrem de tare,nu vrem sa aratam asta din diferite motive si ne postam pe fata un zambet fals in spatele caruia ne ascundem...Incercam poate sa aratam ca nu ne afecteaza,ca suntem tari,ca nu ne pasa desi  poate cu greu ne ascundem lacrimile ce vor sa apara in ochii nostri...Si poate e mai dureros sa te prefaci in fata tuturor ca esti ok,decat sa spui ce te doare,ce te-a afectat cu adevarat...Sinceritatea,poate rezolva unele situatii...De exemplu,daca te supara cineva,in loc sa te prefaci  ca esti nepasator,e mai indicat sa recunosti ce te-a deranjat pentru ca astfel,cine stie poate in viitor vor fi evitate unele neintelegeri...
Sau poate povestindu-i unui prieten adevarat ce ti s-a intamplat  acesta va reusi cu sfaturile si cu ideile lui sa te faca sa zambesti cu adevarat...

  Se mai spune si ca zambetul unei persoane ce sufera e mult mai dureros decat lacrimile celui ce plange.Parerile sunt mereu impartite....Dar cred ca e greu sa zambesti,atunci cand inima ti-e franta...Nu stiu cum e mai bine..Eu imi exprim in general starile de spirit exact asa cum sunt ele...Rad cand sunt vesela,plang cand sunt foarte trista...Poate ca gresesc,poate nu...dar daca gresesc cu adevarat,cu timpul imi voi da seama de asta si imi voi schimba atitudinea.Si totusi e bine sa zambim desi sufletul ne plange??? 

Priveste viata cu ochi de invingator...

Sunt momente in viata cand intampini situatii mai dificile,uneori ai impresia ca mare parte din lucrurile rele ti se intampala numai tie,ca esti urmarit de ghinion la orice pas...Esti cuprins de disperare ca soarele nu mai apare si ai impresia ca intunericul a pus stapanire pe strada vietii tale...Totul pare colorat in nuante triste de gri,fara pic de culoare,iar situatia pare fara scapare...Cerul parca se prabuseste asupra ta si o stare de tristete nemarginita te cuprinde...
Totusi nici o problema fie ea mai mica sau mai mare,nu e capat de drum.Trebuie sa fim optimisti si sa luptam cu viata pentru a ne rezolva problemele si pentru a ne atinge telurile.Trebuie sa ne dam toata silinta pentru a gasi solutiile cele mai bune si nu trebuie niciodata sa ne consideram  invinsi.Ar trebui sa zambim zilnic pentru ca in 60 de secunde in care stam suparati,pierdem un minut din viata scurta pe care o avem.Cu optimism si cu incredere totul poate capata un sens.Trebuie sa avem grija cum ne traim viata pentru ca la sfarsit cand ne vom face bilantul final,numarul momentelor in care am stat suparati sa nu fie mai multe decat numarul celor in care am zambit avand incredere ca totul va fi bine.E bine de stiut si ca viata nu se masoara in numarul de respiratii avute,ci in numarul de momente in care rasuflarea ne-a fost taiata ,momente in care vibram de fericire...
Priveste viata cu ochi de invingator si atunci ai sa vezi cat e de frumoasa!!!

Falsitate...

Sunt poate dezamagita,poate trista,poate scarbita de falsitatea de care au dat din pacate dovada cei in care candva poate aveam incredere...Persoanele alea pentru care eu eram in stare sa fac orice,oricand,mi-au demonstrat ca nu intotdeauna totul e asa frumos cum pare....

Cat de frumoase erau acele clipe in care acele persoane lasau impresia ca sunt extrem de bune si ca au un suflet atat de bun si de frumos...Ma simteam in al noua-lea cer,dar am revenit pe pamant si din pacate aterizarea a fost una brusca si dureroasa,reusind sa lase urme si rani adanci in sufletul meu...."Ingerii" din preajma mea s-au dovedit a fi total opusi in realitate....Acei oameni despre care eu vorbeam mereu la superlativ,prin gesturile lor,prin felul lor de a fi,m-au contrazis si mi-au aratat cum e totul defapt,cum sunt ei cu adevarat...Acum sunt poate trista,poate dezamagita de falsitatea de care au dat dovada din ce in ce mai multi oameni ,dar eu nu o sa fiu niciodata falsa cum sunt altii si in privinta asta nu exista,nu a existat si nici nu va exisata loc de "poate".
Alaturi de acele persoane,am avut senzatia ca sunt in nori,dar a venit si furtuna si am ajuns din nou pe pamant,iar atunci cand am descoperit adevarul am vrut pentru o clipa sa fiu sub pamant...dar nu...Nimeni nu merita lacrimile mele,iar acele persoane ce-mi merita lacrimile sunt sigura ca nu ma vor face niciodata sa plang...poate doar de fericire!